Despre perceptie si abandon

Nu am putut sa nu observ cat de mult accent se punea pe abandon in ashram. „Surrender to Guru!” era o mantra frecventa aici. Mintea mea de occidental, in ciuda faptului ca rational eram foarte familiarizat cu motivele si ratiunea din spatele acestui indemn, nu putea sa nu se gandeasca la spalatul pe creier. Cum ar fi ca acest Guru sa ne creasca ca niste mici robotei care ii facem toate dorintele si nu mai avem nici un fel de liber arbitru si vointa proprie…!

Pe de alta parte imi aduceam aminte cum eu singur le explicam unor prieteni de acasa inainte sa ajung in India faptul ca liberul arbitru e oarecum o iluzie. Atata vreme cat oamenii nu sunt evoluati si purificati, au iluzia ca alegerile le apartin, cand de fapt alegerile sunt determinate in totalitate de conditionarile lor inconstiente. Pregatirea mea de psihoterapeut imi demonstrase stiintific acest lucru. Pe masura ce evoluezi spiritual si nu mai esti atat de influentat de acele conditionari si esti mult mai constient si mult mai prezent ar trebui sa urmeze ca si consecinta ca nivelul de liber arbitru sa creasca. Dar nu e asa. Cel putin nu in sensul ca „fac ce vreau eu”. Pe masura ce evoluam intelegem ca e mult mai intelept sa ne scoatem pe noi din ecuatie ca indivizi si sa facem voia divina. Evident ca pentru asta e nevoie ca noi sa avem un grad suficient de inalt de evolutie ca sa percepem faptul ca e mult mai bine sa facem asa, si sa percepem intrucatva care este acea voie divina. Si uite cum intram in ideea de perceptie.

Si totusi, cand m-am gasit in fata lui Guru si mi s-a spus sa ma abandonez, acel animalut din mine numit ego a simtit ca insasi existenta lui ii este amenintata. Au aparut imediat intrebarile si dubiile. Pe de alta parte ma gandeam ce inseamna concret a ma abandona in acest moment. Pai deocamdata era simplu – trebuia sa merg pe mana lui si sa fac practicile care mi le recomanda. Sigur ca puteam sa fac asta. Mai mult de atat nu mi se cerea. Ba mai mult, mi se zicea ca o sa inteleg mai multe pe masura ce le fac. Mi se dadeau putine informatii deoarece mi se zicea ca o sa le gasesc in mine in cea mai mare parte. Ok, deci nu era asa grav, puteam sa fac asta.

Asa ca am inceput practicile. Mi-a placut foarte mult ca programul era individualizat. Nu primea toata lumea acelasi lucru. Programul meu includea trezit la 4:30, meditatie vreo 4 ore, yoga 2 ore, si Kalkareiki vreo 2 ore. M-am adaptat surprinzator de usor la program. Dar de indata au inceput si zguduielile. Stiam, terapeut fiind, ca orice schimbare interioara profunda presupune un santier. Si cand zugravesti in casa intai e mizerie si dezordine inainte de a fi curat si frumos. La fel e si cand lucrezi cu tine. Ies la suprafata tot felul de chestii. Unele de ordin fizic, altele de natura emotionala. Stiam aceste lucruri prea bine, lucram cu mine de ani de zile cu acupunctura si alte instrumente. Asa ca nu m-a surprins zguduiala. M-a surprins insa ca spre deosebire de zguduielile prin care treceam acasa, aici nu imi dadeam seama de faptul ca sunt intr-o faza din asta decat la cateva ore dupa. In prima faza eram convins ca „ala sunt eu”. Asta din cauza ca se lucra la un nivel foarte profund in care insasi perceptia era in santier.

Am simtit multe dubii si intrebari si temeri. Apoi astea s-au disipat de la sine. A urmat o stare frumoasa de liniste si claritate. Apoi absenta si amorteala emotionala. Nu mai simteam nimic in legatura cu nimic. Era foarte ciudata starea asta. A trecut si ea. Apoi rascoliri in legatura cu diverse momente din viata care m-au marcat si ranit; plans; ras; contemplare… Apoi am simtit ca se contureaza un alt nivel de a intelege lucrurile… Somnolenta, agitatie, scaune moi, cosuri, disparitia ca prin minue a tuturor acestor lucruri – toate semne de transformare interioara profunda pe toate planurile. In acest carusel am petrecut toata sederea mea in India. Dar pe masura ce trecea timpul observam ca apar schimbari in mine, in perceptia mea, in intelegerea mea despre lucruri, si cel mai important in intuitia mea – in ce simteam in sufletul meu. Pe masura ce treceau zilele si ma intalneam sa discut cu Guru si cu Jnana, cea care ma ghida cand nu era Guru, incepeam sa inteleg mult mai multe lucruri. Le simteam in mine, nu mai aveam nevoie de explicatii exterioare. Paradoxal, ca o confirmare a ce simteam eu, atunci imi dadea si Guru explicatiile verbale. Incepea sa aiba totul atat de mult sens! Si slava domnului ca nu trebuia sa cred pe nimeni pe cuvant!

Multele intrebari si framantari ale mintii erau inca acolo, dar parca volumul era dat din ce in ce mai incet, iar in locul lor aparea din ce in ce mai multa impacare si liniste sufleteasca. O senzatie din ce in ce mai pregnanta ca lucrurile sunt exact cum trebuie sa fie. Cel mai frapant mi s-a parut insa ca nivelul meu de perceptie se schimba de dimineata pana seara, ca sa nu mai vorbesc ca diferentele de la o zi la alta sau in decursul a cateva zile erau imense. Imi dadeam seama acum de rostul lucrurilor. Nu as fi putut prezice cum voi intelege lucrurile maine, ce sa mai vorbesc de cum voi intelege lucrurile peste o saptamana. Intelegeam ca nu inteleg inca. Vedeam si cum intelegerea mea intuitiva creste din ce in ce mai mult si ca nu am cum sa anticipez aceasta intelegere. Imi dadeam seama in retrospectiva ca nu ar fi putut nimeni sa imi raspunda la intrebarile mele din exterior cum imi raspundea intuitia mea, sufletul meu. Am inteles deci inca un lucru – ca nu avea sens sa ma framant pe multe intrebari, deoarece nu venise inca momentul raspunsurilor pentru ele.

In sfarsit intelegeam despre ce era abandonul. Daca eu insumi ar fi trebuit sa vorbesc cu mine cel de acum trei zile, nu as fi reusit sa imi raspund la intrebari. Cresterea nivelului de intelegere si de perceptie pur si simplu le topea. Intelegeam deci ca Guru nu avea cum sa imi raspunda la anumite intrebari fiindca nu aveam inca intelegerea necesara inauntrul meu. El nu putea decat sa ma ajute sa ajung la acea intelegere necesara. Logic – din nou – prin definitie nu aveam cum sa inteleg informatii de la un nivel superior de intelegere, caci daca le-as fi inteles nu ar mai fi fost de la un nivel superior… Ce ramanea in consecinta? Abandonul.

Atmosfera, energia, oamenii din ashram, totul era imbaiat in aceasta energie calda, placuta unde totul se intampla in mod atat de firesc. Ma simteam ca acasa, dar un acasa pe care nu il cunoscusem in aceasta viata. Un firesc care nu era atat de pur nicaieri. Simteam nu ca as fi intr-un ashram si aici lucrurile sau locul e sfant, ci ma simteam acasa si simteam ca restul lumii era oarecum deformata. Aici oamenii erau calzi si intelegatori, nimeni nu se certa, daca era necesar ca anumite lucruri sa se intample, curatenie sau ordine de exemplu, cineva se gasea sa le faca, fara sa fie nevoie sa ii indemne cineva. Si in aceasta atmosfera invatam si firescul din sufletul meu, acea intuitie care cu fiecare zi care trecea devenea mai clara si mai puternica. Mintea cu temerile si dubiile ei palea in comparatie cu lumina calda sufleteasca a cunoasterii si intelegerii intuitive.

Suisurile si coborasurile din caruselul transformarii au continuat zi de zi, si zi de zi Jnana si Guru ma ghidau cu rabdare si caldura prin aceste dureri ale facerii. Informatiile apareau exact cand era momentul potrivit, lucru pe care il constientizam cateodata abia dupa aceea. Cand nu aveam nevoie de clarificari Guru parca simtea si nu aparea. Alte ori in ciuda clarificarii complete, chiar daca ne vedeam la 9:30 seara imi zicea ca ne vom mai vedea inca odata la 10 dimineata. Ma intrebam de ce, urmand doar ca a doua zi dimineata sa descopar ca intr-adevar simt nevoia sa ma intalnesc cu el caci intre timp s-au intamplat o multime de lucruri cu mine si au aparut o multime de intrebari. De unde simtea? Dar… doar era Guru, nu?

In ultima zi cand a venit momentul sa imi raspunda la toate intrebarile ma uitam la ce scrisesem cu doar 10 zile inainte. Nu mai simteam nevoia sa pun aproape niciuna din acele intrebari. Mi se pareau oarecum copilaresti acum si oricum simteam in mine raspunsurile. Guru avusese dreptate… din nou…