Viata si oamenii din Ashram

Zilele treceau si incet incet ma obisnuiam cu viata de aici. Obisnuinta poate e mult spus, deoarece schimbarile in mine erau atat de intense si de alerte incat numai obisnuit nu eram cu ele. Ma intriga acest proces. Fiind terapeut de multi ani si fiind obisnuit sa lucrez in primul rand cu mine ca pacient prin toate practicile pe care le invatasem de-a lungul timpului, fie ca erau practici energetice, fie ca erau practici spirituale, era greu sa imi imaginez o persoana mai familiara decat mine cu procesul de vindecare interioara care are ca si prima faza o parte de rascolire fizica si emotionala. De fiecare data cand treceam prin tratamente cu acupunctura imi dadeam seama repede ca anumite reactii ale mele erau foarte tipic legate de tratamentul pe care mi-l facusem si nu ma surprindea procesul.

Aici insa lucrurile erau altfel. Schimbarile erau atat de intense la nivel de perceptie, incat insasi perceptia era in santier si deci pe alocuri nefunctionala. Diminetile in general erau cele mai grele. Si nu meditatia de la ora 4:30 era grea. Aceea mergea foarte bine, eram fresh. Dar pe masura ce ajungeam pe la ora 8-10 dimineata aparea apogeul rascolirilor. Cam pe atunci obisnuiam sa ma intalnesc cu Jnana, una dintre cele mai avansate yoghine din Ashram. Rolul ei era sa ma ghideze pe mine pe langa ghidajul lui Guru. Si vai, cat ma plangeam! In retrospectiva imi vine sa rad… Nu ma plangeam in zadar, erau multe traume care le scoteam la suprafata, unele imi dadeam seama de unde veneau, altele parca veneau din cotloane ale fiintei mele pe care nici nu stiam ca le aveam. In acele momente viata mi se parea un dezastru. Simteam… nu cred ca exista sentiment sa nu il fi trait in acele zile in Ashram. De la tristete, bucurie, furie, teama, dezamagire, pace sufleteasca, agitatie extrema, plictiseala, etc. Simptome fizice de toate felurile de la modificari de scaun la mancat de 3 ori mai mult decat acasa (nu am pus un gram pe mine), la cosuri care apareau si dispareau de azi pe maine, etc.

Saraca Jnana avea o munca destul de ingrata. Trebuia sa ma sustina pe mine trecand prin toate astea. Zic ingrata din cauza ca in retrospectiva mi se pare ca procesul acesta era atat de previzibil incat era aproape plictisitor – mai putin pentru mine care treceam prin el. Jnana insa era acolo alaturi de mine, zi de zi, cu o constanta si o sustinere sufleteasca impresionanta. Sa vad si sa simt pe cineva care a trecut prin aceste procese si este alaturi de mine ca un stalp de care sa ma ancorez in mijlocul furtunilor din mine… Ce bine se simtea sa nu trebuiasca sa trec singur prin astea!

Dimineata ii povesteam cat de coplesit sunt de toate astea, si in urma discutiei cu ea imi dadeam seama ca sunt doar chestii iesite la suprafata, rascolite de tratament, si ca nu sunt altceva decat atat, jocuri ale mintii, sentimente fara substanta. Dupa asta venea eliberarea. Si doamne ce bine se simtea! Capatam o usurare sufleteasca ce nu poate fi pusa in cuvinte. Ca si cand o uriasa piatra de pe suflet mi s-ar fi ridicat (pe care nu simteam sa o am acolo inainte, dar care cand disparea constientizam ca am avut-o tot timpul cu mine pana atunci). Si viata devenea mult mai simpla in mine. Nu ma mai zbateam, cunosteam o simplificare interioara foarte mare, din ce in ce mai profunda… Ce placere! Simteam atunci ca tot efortul de a trece prin starile nasoale meritase din plin. Mi se parea atat de firesc totul, si atat de sub control… Pana cand venea a doua zi si o luam de la capat. A doua zi dimineata parca toate starile bune din ziua precedenta fusesera un fum, cand ma aflam din nou in zbaterile vindecarii.

Totusi, de la o zi la alta vedeam anumite lucruri care erau constante. Dincolo de suisurile si coborasurile zilnice, se vedea din ce in ce mai mult de la o zi la la alta o usurare, o mai mare pace, o mai mare toleranta si impacare cu orice va veni. O senzatie din ce in ce mai profunda ca lucrurile sunt exact asa cum trebuie sa fie, o detasare din ce in ce mai mare de rascolirile in sine. Discutiile cu Jnana se mutau ca perspectiva din ce in ce mai mult spre cea de martor, in care eu ii povesteam oarecum mai detasat de zbaterile „de azi”. Deja stiam ca in fiecare zi ma voi tavali prin noroi, ca apoi sa ies curat ca lacrima, si sa simt ca am mai aruncat un strat de greutati sufletesti. Ma gandeam la elfii din Stapanul Inelelor care pluteau diafani prin padure… cam asa ma simteam si eu – in starile bune.

Pe masura ce treceau zilele ma uitam din ce in ce mai atent la oamenii de aici. Yoghinii care erau de-ai casei toti aveau aceeasi „aroma”. O aroma de usurinta si pace sufleteasca, de simplitate si umilitate. De lipsa a framantarilor interioare. Viata in ashram era de un firesc incredibil. „Acasa” este un cuvant mult prea diluat pentru a descrie sentimentul. Daca ceva era necesar sa fie facut, cineva il facea. Nu era nimeni care sa il puna pe acel cineva sa il faca, pur si simplu toti erau responsabili si se apucau sa faca ce era de facut. Daca era de ajutat la bucatarie, o faceau. Daca era de dat cu matura pe jos, o faceau. Daca era de facut ordine sau de avut grija de copii, o faceau. Cineva aparea si le facea. Nu a trecut mult pana cand sa ma vad si eu prins in aceasta dinamica. Fara sa ma roage nimeni faceam si eu lucruri pe acolo – in masura in care nu eram in timpul programului de Yoga.

In mod normal in microsocietati din acestea se vad fisurile intre ideologie si realitate. Oamenii cracnesc, se vad lucruri in limbajul nonverbal, devin vizibile tensiunile si animozitatile dintre ei, pe undeva pe acolo daca stai zi de zi cu ei incepi sa ii vezi. Iar eu cu asta ma ocupam in mod normal, job-ul meu ca terapeut de terapii complementare si ca psihoterapeut in formare era sa citesc oamenii, asta ma antrenasem aproape douzeci de ani sa fac. Nu imi venea sa cred ca pe masura ce stateam in aceasta comunitate nu descopeream deloc astfel de lucruri. Dar ce descopeream in schimb era si mai fascinant! Realizam pe masura ce trecea timpul ca in urma cu cateva zile nu as fi putut intelege anumite lucruri, anumite idei, nu la nivelul de profunzime de acum. Si ma gandeam cum as fi putut eu de acum sa relationez cu eu cel de acum trei zile si sa il fac sa inteleaga anumite lucruri? Nu as fi putut. As fi avut doar o atitudine de suport emotional tacut si cald, stiind ca doar transformarea interioara poate aduce acel nivel de intelegere. Si atunci am avut revelatia! Exact asta era atitudinea tuturor celor de aici cu mine! Ei trecusera prin asta, stiau ce inseamna… Abia atunci am inteles ca ei relationau cu mine si cu ceilalti oameni de la un alt nivel de perceptie si ne ghidau incet, cu rabdare si caldura sufleteasca pe drumul propriilor noastre realizari si transformari. Abia atunci am inceput sa simt ca INCEP sa o inteleg pe Jnana. Atunci mi-am dat seama ca sunt foarte departe de a il intelege pe Guru, care era inca cine stie cate dimensiuni mai sus…

Spre sfarsitul sederii mele in India am vizitat un templu hindus – primul meu templu hindus, care era la cinci minute de mers pe jos de la ashram. Toata viata imi dorisem sa ajung sa vizitez temple din orient. Stiam ca intalnisem deja ce cautam, chiar daca nu avea forma exterioara a unui templu, dar voiam sa imi implinesc si acel vis. Am urcat dealul care ducea la templu si curand formele pe care ochii mei le cautasera ani de zile si-au facut aparitia. Ce puteam sa vreau mai mult? Avea bambusi imprejur, cladirea in sine cu aspectul sugestiv, etc. Foarte curand insa si-a facut aparitita o doamna incruntata care a gesticulat catre aparatul meu de fotografiat si mi-a spus ca nu am voie sa fotografiez. Nici inauntru nici inafara. Am intrebat-o daca macar pe ea pot sa o fotografiez. A raspuns ferm ca nu. Apoi ca sa intru in templu a trebuit sa intru p e o anumita intrare, nu oricare, si a trebuit sa ma descalt la intrare, si sa imi scot tricoul si sa mi-l pun pe umarul stang! Nu ma simteam mai sfant facand asta, dar m-am conformat. Inauntru am dat peste multe icoane si multi oameni care se rugau foarte formal. Cat de mare diferenta intre Ashram cu simplitatea lui si lipsa restrictiilor si foarte putine lucruri care tineau de aspect care sa aminteasca de faptul ca este un ashram, si acest templu cu dogma, formalitatile si restrictiile lui… Mi-am dat seama ca nu pierdusem nimic vizavi de temple pana acum, si ca ajunsesem intr-un loc unde se practica spiritualitate reala, fara pretentii, dogme si aparenta. Cine sa mai aiba timp si de astea caci in interior se petreceau atat de multe doar! Acolo in interior, unde era si munca, acolo era templul real.